specifică solului care își pierduse consistența din cauza ploii – și am sunat la ușă.
A deschis ușa atât de repede, încât părea că mă aștepta.
Zâmbetul.
Acel zâmbet era o propoziție completă în sine. Spunea că mă aștepta, că anticipase momentul, că făcea parte din plan.
„Mută-ți mașina”, am spus.
S-a sprijinit de tocul ușii. Nu se grăbea deloc. „Bună dimineața și ție, Amanda.”
„Mașina ta e pe gazonul meu.”
„Exact acolo unde e parcată.”
„Deci știi că trebuie să o muți.”
S-a uitat peste umărul meu, spre vehicul, cu