Ar fi trebuit absolut.”
I-am urmărit fața cu atenție tot timpul, căutând orice, o licărire, un semnal, o fisură în interpretare. Nimic. Nicio nervozitate. Nicio alunecare a privirii. Niciun semn pe care să-l pot folosi cu adevărat.
„Sperăm că vor afla cine a făcut-o”, a adăugat ea, întorcându-se la lucrurile ei de rigoare.
„Sper”, am spus.
A zâmbit înainte de a intra, același zâmbet intim, înnebunitor.
În următoarele zile, de fiecare dată când mă uitam la mașina mea distrusă stând în alee, simțeam aceeași combinație epuizantă de furie și neputință