trimisese deja al doilea mesaj, mai puțin prietenos decât primul. Acasă mă aștepta Luca, băiatul meu de patru ani, pe care îl creșteam singur de când mama lui plecase. În seara aceea, în frigider aveam jumătate de pâine și un borcan de zacuscă. Restul depindea de bacșiș.
Mama mă crescuse să muncesc. „Sărăcia nu-i rușine, Emile”, îmi spunea. „Rușine e să întinzi mâna la ce nu-i al tău.” O înmormântasem cu doi ani în urmă și încă îi auzeam vocea în cap de fiecare dată când mi se făcea greu.