care avea nevoie de cineva.
Cristina și-a șters lacrimile.
— Eu n-am avut curajul pe care l-a avut el.
Nu era o scuză.
Era o recunoaștere.
— M-am gândit la tine în fiecare zi, a spus ea. Dar mi-a fost rușine să mă întorc după tot răul pe care îl făcusem.
Am ascultat-o.
Nu simțeam furie.
Doar un gol uriaș.
— De ce ai venit acum?
— Pentru că nu voiam să începi o viață nouă fără să cunoști adevărul.
Am rămas tăcuți câteva clipe.
Apoi m-am întors spre omul care mă crescuse.
— Pot