mai târziu, tata a venit la spital într-o zi în care eram de gardă.
Nu pentru că avea nevoie de ceva.
Doar ca să mă vadă.
Înainte să plece, s-a uitat la ecusonul meu.
Dr. Andreea Popescu.
A zâmbit.
— Bunicul tău ar fi fost mândru.
M-am uitat la el.
— Eu eram mândră de mine și înainte să scrie „doctor” acolo.
Tata a rămas câteva secunde tăcut.
Apoi a dat din cap.
— Știu. Mi-a luat prea mult să înțeleg.
Și tocmai aceea a fost partea care a contat cel mai mult.