piept. Avea ochii limpezi, prea limpezi pentru un om pe care toți îl credeau pe jumătate dus.
— Bună dimineața, i-am spus.
— Vă aduc și dumneavoastră ceva de mâncare?
A zâmbit slab.
— Mulțumesc… rar mai face cineva asta.
Așa a început. Zi după zi, îi aduceam câte ceva: o banană, un iaurt, o felie de pâine cu unt. Maria abia dacă observa.
Bătrânul, în schimb, mă privea atent. Ca și cum m-ar fi citit. În a treia zi, înainte să fie externat, m-a prins de mână cu o forță neașteptată. Ochii