proteja piciorul.”
„Era agitată.” „I-ai dat analgezice.”
„Pentru că i-au ieșit dinții.” „Știai că s-a întâmplat ceva în timpul schimbării scutecului lui Derek.”
„Asta nu dovedește că fractura s-a produs atunci.” Fiecare răspuns se îndrepta înapoi spre același refugiu: nimeni nu putea dovedi minutul exact.
Mi-am dat seama că Celeste petrecuse săptămâni întregi tratând incertitudinea medicală nu ca pe o întrebare fără răspuns, ci ca pe un instrument care putea face ca fiecare adult să fie la fel de posibil. Apoi, în sfârșit, mi-a spus ce voia de la mine.
„