că îi dăduse lui Ivy o doză în dimineața aceea, insistând în continuare că ea credea că problema era erupția dinților. Nu am acuzat-o că știa că femurul era rupt, pentru că nu pretinsese niciodată asta.
În schimb, am întrebat-o de ce nu-mi spusese despre incidentul cu piciorul, despre semn sau despre umflătură când mi-a pus-o pe Ivy în brațe. Ochii i s-au umplut.
„Mi-era frică”, a spus ea. „De ce?”, am întrebat.
„Să o fac mai mare decât era.” Răspunsul ăsta aproape că a funcționat pentru că înțelegeam panica.