mână. Chiar acolo, pe asfalt. Au sărit borcanele, s-a rostogolit cozonacul în punga lui, iar eu stăteam ca proasta și mă uitam la ea.
Nu-și dorea nimic. Nici telefon, nici haine, nici bani. Voia doar să stea la masă cu bunica ei.
M-am aplecat să-mi strâng lucrurile, iar ea a sărit imediat să mă ajute, cu mâinile alea ale ei. Și ca să nu mă vadă că-mi tremură bărbia, i-am zis repede:
— Da’ tu ce-o să porți de Paște?
I s-au aprins ochii. Adevărat, i s-au aprins.
— Am o rochie!