zis doar atât:
— Se roagă și ea pentru noi, de-acolo de sus.
Ionela nu a plâns. Nici bunica. Vorbeau despre lipsurile lor cum vorbești despre vreme — ceva ce vine, ceva ce trece, ceva ce înduri. Iar între ele două era o căldură pe care eu, în casa mea plină cu de toate, nu o mai simțisem de multă vreme.
La un moment dat, Ionela s-a ridicat, s-a învârtit o dată prin cameră în rochia aia albastră și a întrebat-o pe bunica:
— Îmi vine bine, bunico?
— Îți vine ca o domnișoară,