morgă.
Fără lacrimi de disperare.
Andreea a pășit din nou în rochia albă. Mihai o ținea de mână de parcă i-ar fi fost teamă să nu dispară.
Preotul a zâmbit și a spus simplu:
— Ce e al vostru e scris să fie.
Oamenii au plâns iar. Dar altfel.
Iar infirmiera a fost și ea invitată. Stătea la masă, cu o felie de tort în față, și privea dansul mirilor.
Se gândea la noaptea aceea rece. La clipa în care a ales să nu plece acasă.
Uneori, diferența dintre viață și