prima dată după cincisprezece ani, liniștea aceea nu mai părea goală.
Andrei s-a apropiat încet, s-a așezat în genunchi și și-a lipit urechea de burtica mea.
Am râs.
— Este prea devreme. Nu te aud încă.
A ridicat privirea și a zâmbit.
— Nu încerc să-i aud.
— Atunci ce faci?
Mi-a luat mâna în a lui și a răspuns încet:
— Le spun că tatăl lor i-a așteptat în fiecare zi, timp de cincisprezece ani.
În clipa aceea am înțeles că uneori viața întârzie nu ca să ne pedepsească, ci ca să ne