ce văd…
Am zâmbit printre lacrimi.
— Copiii noștri.
A ridicat brusc privirea.
— Copiii?
Am dat din cap.
— O să fii tată.
Pentru o clipă a rămas complet nemișcat.
Apoi a început să râdă și să plângă în același timp.
M-a strâns în brațe atât de tare încât aproape nu mai puteam respira.
— După atâția ani… șoptea printre lacrimi. După atâția ani…
I-am șters obrajii cu palma.
— Mai este ceva.
M-a privit speriat.
— Ce?
Am ridicat cele două imagini.
— Nu este unul.
Andrei s-a uitat din nou la fotografii.
— Cum adică?