să-l iau pe Hercule, era deja mai bine. M-a privit cu ochii lui mari și blânzi, ca și cum știa că ceva bun urmează.
L-am dus „acasă”.
Nu mai era casa mea.
Era casa noastră.
Primii câini au venit după o săptămână. Apoi alții. Voluntari. Veterinari. Oameni simpli, cu suflet mare. Vecini care aduceau saci de mâncare, pături, jucării.
În fiecare seară, stăteam pe bancă, cu Hercule lângă mine, și mă gândeam la Claudia.
Știam că ar fi fost mândră.
Pentru că, uneori, cea mai bună răzbunare nu e să