meu s-a așezat în genunchi în fața lui.
— Niciodată.
Emil îl îmbrățișă.
Eu m-am întors spre geam ca să nu mă vadă plângând.
În ziua aceea i-am dat și cadoul pe care îl adusesem cu două luni înainte.
Ceasul.
Cutia fusese în mașina mea tot timpul.
— La mulți ani cu întârziere, i-am spus.
Damian deschise cutia.
Pe spatele ceasului gravasesem înainte să plec din Cluj:
„Pentru fiul meu. Sunt mândru de omul care ai devenit.”
Când citi, începu să plângă.
— Dacă ai fi știut…
— Ce?
— Cum eram atunci.
Am pus