te întreb ceva?
— Sigur.
S-a uitat spre Alexandru, care îl aștepta lângă leagăne.
— El este tatăl meu, nu-i așa?
Am simțit un nod în gât.
— Da.
Ștefan a zâmbit.
Pur și simplu a zâmbit.
— Credeam eu.
Apoi a fugit spre el.
Alexandru l-a ridicat în brațe, iar băiețelul a izbucnit în râs.
Privindu-i, am înțeles ceva important.
Uneori adevărul apare prea târziu.
Dar nu atât de târziu încât să nu mai poată schimba un destin.
Iar pentru Ștefan, adevărul nu i-a adus doar un diagnostic corect.
I-a adus înapoi și