Nu bijuterii.
Nu documente.
Fotografii.
Noi doi la șaisprezece ani.
La balul de absolvire.
În excursii.
La facultate.
La prima chirie.
La nunta noastră.
Fiecare fotografie avea lângă ea o scrisoare scrisă de mână.
— Ce este asta? am șoptit.
— Planul meu.
Mi-a întins albumul.
— Omul cu care vorbeam este vărul meu. În fiecare an îi spuneam că o să fac albumul ăsta și nu-l terminam niciodată. În seara asta i-am spus că, în sfârșit, voi face ce am plănuit.
Am simțit cum mi se încălzesc obrajii.
— Și partea cu „o