Casa fusese cumpărată de mine cu doi ani înainte să-l cunosc pe Gabriel.
Când ne căsătoriserăm, el se mutase la mine.
Patricia venise „temporar” după ce își vânduse apartamentul.
Temporar devenise șase ani.
Între timp, familia lui începuse să vorbească despre proprietate drept „casa Marinescu”.
La un moment dat, chiar și eu încetasem să-i mai corectez.
Dar actele nu uitaseră.
Casa rămăsese exclusiv pe numele meu.
Iar hotărârea de divorț stabilea clar termenul până la care Gabriel trebuia să-și ridice bunurile și să elibereze proprietatea.
— Dar azi s-a pronunțat divorțul! strigă el.
Mihai interveni:
— Măsura provizorie privind eliberarea imobilului a fost comunicată avocatului dumneavoastră în urmă cu două săptămâni.
Gabriel încremeni.
— Ce?
— Avocatul dumneavoastră a confirmat primirea.
M-am uitat spre el.
— Probabil erai prea ocupat să organizezi prânzul pentru „înfrângerea” mea.
Patricia făcu un pas spre executor.
— Nu puteți arunca o femeie de vârsta mea în stradă!
— Bunurile dumneavoastră au fost scoase conform procedurii și sub supraveghere, răspunse el. Aveți posibilitatea să le transportați la adresa pe care o alegeți.
— Și unde să merg eu?
Am ridicat ușor din umeri.
— Credeam că tocmai sărbătoreați faptul că nu mai fac parte din problemele familiei voastre.
Atunci Gabriel spuse ceva care mă făcu să înțeleg cât de sigur fusese de victorie.
— Bine. Vindem casa și împărțim banii.
Mihai aproape zâmbi.
— Nu există nimic de împărțit.
— Am fost căsătoriți opt ani!
— Proprietatea a fost dobândită de doamna Alina înaintea căsătoriei și a rămas bun propriu. Hotărârea este foarte clară.
Gabriel se uită spre mine.
— Știai.
— Despre ce?
— Că n-o să primesc casa.
— Bineînțeles că știam.
— Și m-ai lăsat să cred…
M-am apropiat.
— Eu nu te-am lăsat să crezi nimic, Gabriel. Tu și mama ta ați decis singuri că tot ce era al meu urma să devină automat al vostru.
Patricia izbucni:
— După tot ce am făcut pentru tine!
Am privit-o surprinsă.
— Ce ai făcut pentru mine?
Nu răspunse.
Pentru că adevărul era exact invers.
Eu plătisem întreținerea casei.
Eu plătisem impozitele.
Eu acoperisem două dintre datoriile lui Gabriel.
Eu îi împrumutasem Patriciei bani când rămăsese fără apartament.
Și, în timp, ajutorul meu devenise pentru ei ceva ce li se cuvenea.
Dar casa nu era singura surpriză.
Gabriel își luă telefonul.
— Nu contează. Am firma. Am conturile mele.
Mihai mă privi.
Acela era momentul pe care îl așteptasem.
— Gabriel, am spus, poate ar trebui să verifici contul companiei.
M-a privit fix.
— De ce?
— Verifică-l.
A deschis aplicația.
Expresia lui s-a schimbat.
— Unde sunt banii?
În timpul căsniciei investisem aproape 900.000 de lei într-o firmă pe care Gabriel voia să o dezvolte.
Numai că banii nu fuseseră un cadou.
Existau contracte de împrumut.
Existau termene.
Și, mai important, exista o clauză care devenise aplicabilă după ce auditul descoperise că Gabriel folosise o parte din fondurile firmei pentru cheltuieli personale.
Vacanțe.
Restaurante.
Ceasuri.
