genul de râs care apare când realitatea devine atât de absurdă încât mintea refuză să o accepte.
— Trei luni?
— Ai fi putut dormi. Recupera. Noi am fi…
— Noi?
Am arătat spre ușă.
— Tu ai plecat cu ea.
Daniel își coborî vocea.
— Este mama mea.
— Iar eu sunt soția ta. Lia este copilul nostru.
— Tocmai de aceea încerc să fac ce e mai bine.
— Nu. Încerci să faci ce vrea mama ta.
Agentul de pază rămase lângă ușă.
Daniel observă că discuția nu mergea în direcția dorită.
— Hai acasă și vorbim.