La 64 de ani, am decis în sfârșit că nu voi mai merge niciodată la copiii mei acasă fără să fiu invitat

cred că tu vei fi întotdeauna acolo. Că te pot suna săptămâna viitoare. Sau luna viitoare. Și n-am observat că timpul trecea.

S-a apropiat și m-a luat de mână.

— Îmi pare rău.

Nu a fost o scenă spectaculoasă.

Nu ne-am îmbrățișat plângând minute întregi.

Doar i-am strâns mâna.

— Și mie îmi pare rău că n-am spus ce simțeam.

După aceea, lucrurile nu au devenit perfecte.

Dar au devenit adevărate.

Fiica mea a început să mă invite.

Uneori mergeam.

Alteori spuneam:

— Nu pot miercuri. Am șah.

La început părea surprinsă.

Apoi