La 64 de ani, am decis în sfârșit că nu voi mai merge niciodată la copiii mei acasă fără să fiu invitat

când plecasem.

— Tată?

— Sunt aici.

— Putem veni?

Pentru prima dată după mult timp, cuvintele acelea mi-au încălzit sufletul.

Nu „suntem prin zonă”.

Nu „avem nevoie de ceva”.

Ci:

„Putem veni?”

— Sigur că da.

Au ajuns seara.

Nepotul meu avea în mână o cutie mică.

— Am făcut-o eu, bunicule.

Înăuntru era o ramă din lemn, puțin strâmbă, cu o fotografie cu noi doi făcută cu câțiva ani înainte.

Am simțit un nod în gât.

Fiica mea a observat chitara rezemată de perete.

— Ai reparat-o?

— Da.

— Mai cânți?

— Aproape în fiecare săptămână.