La 64 de ani, am decis în sfârșit că nu voi mai merge niciodată la copiii mei acasă fără să fiu invitat

te pot suna săptămâna viitoare. Sau luna viitoare. Și n-am observat că timpul trecea.

S-a apropiat și m-a luat de mână.

— Îmi pare rău.

Nu a fost o scenă spectaculoasă.

Nu ne-am îmbrățișat plângând minute întregi.

Doar i-am strâns mâna.

— Și mie îmi pare rău că n-am spus ce simțeam.

După aceea, lucrurile nu au devenit perfecte.

Dar au devenit adevărate.

Fiica mea a început să mă invite.

Uneori mergeam.

Alteori spuneam:

— Nu pot miercuri. Am șah.

La început părea surprinsă.

Apoi a început să râdă.

— Bine, tată. Atunci sâmbătă.