La 64 de ani, am decis în sfârșit că nu voi mai merge niciodată la copiii mei acasă fără să fiu invitat

banca de lângă mine.

Îl chema Mircea.

Avea șaizeci și șapte de ani, fusese profesor de muzică și venea aproape zilnic în parc cu o tablă de șah.

— Jucați? m-a întrebat.

— Prost.

— Perfect. Și eu.

Am râs.

Așa a început.

Prin Mircea am cunoscut încă trei oameni. Ne întâlneam miercurea la șah și vinerea la o cafenea mică din centru.

Când au aflat că am o chitară, m-au convins s-o aduc.

Nu mai cântasem în fața cuiva de aproape treizeci de ani.

În prima seară mi-au tremurat degetele.

Dar nimeni