banca de lângă mine.
Îl chema Mircea.
Avea șaizeci și șapte de ani, fusese profesor de muzică și venea aproape zilnic în parc cu o tablă de șah.
— Jucați? m-a întrebat.
— Prost.
— Perfect. Și eu.
Am râs.
Așa a început.
Prin Mircea am cunoscut încă trei oameni. Ne întâlneam miercurea la șah și vinerea la o cafenea mică din centru.
Când au aflat că am o chitară, m-au convins s-o aduc.
Nu mai cântasem în fața cuiva de aproape treizeci de ani.
În prima seară mi-au tremurat degetele.
Dar nimeni