privirea spre ceas.
De ușurarea din ochii ei când plecasem.
— Tată?
— Sunt aici.
— Putem veni?
Pentru prima dată după mult timp, cuvintele acelea mi-au încălzit sufletul.
Nu „suntem prin zonă”.
Nu „avem nevoie de ceva”.
Ci:
„Putem veni?”
— Sigur că da.
Au ajuns seara.
Nepotul meu avea în mână o cutie mică.
— Am făcut-o eu, bunicule.
Înăuntru era o ramă din lemn, puțin strâmbă, cu o fotografie cu noi doi făcută cu câțiva ani înainte.
Am simțit un nod în gât.
Fiica mea a observat chitara rezemată de perete.
— Ai