fără cuvinte. În acea clipă, s-a întâmplat ceva ce niciunul nu voia să recunoască — o scânteie mică, ascunsă sub tăcerea lor zilnică.
Primăvara a venit cu zorii soarelui peste crestele încă albe. Elena își pierduse din greutate fără să-și dea seama, iar obrajii îi înfloriseră. Învățase să care lemne, să spele în râu, să gătească fără rețete. Când a coborât la sat pentru prima dată după luni de zile, femeile au rămas uimite. „Ești alt om”, i-au spus. Ea a zâmbit. „Poate că, pentru prima dată, sunt eu însămi.”
Într-o