a zâmbit.
— Mamă, pot să-mi iau ceva de băut?
Am început să râd.
— Sigur.
S-a așezat lângă mine și și-a sprijinit capul pe umărul meu.
Sub noi erau norii.
Aceiași nori care, cu un an înainte, păruseră să ascundă un om întors dintre morți.
Gabriel nu fusese mort.
Dar nici bărbatul pe care îl așteptasem trei ani nu mai exista.
Poate că nu existase niciodată exact așa cum îl văzusem eu.
În avionul acela, Mihai m-a întrebat:
— Crezi că o să-l iert vreodată?
M-am gândit înainte să răspund.
— Poate. Dar