ce am spus.
Îmi amintesc doar că m-am trezit așezată pe podeaua bucătăriei.
Mara trăia.
Avea treizeci și trei de ani.
Locuia la Sibiu.
Și avea o fiică.
O nepoată de unsprezece ani despre existența căreia nu știusem nimic.
Dar exista o problemă.
Mara nu voia să mă vadă.
Prima mea reacție a fost furia.
Șaisprezece ani?
Șaisprezece ani în care eu verificasem fiecare copil dispărut, fiecare fotografie neclară, fiecare apel necunoscut?
Și ea știa că sunt în viață?
Apoi polițistul mi-a întins o scrisoare.
Mara acceptase să-mi scrie.
Am