de nepoți.
El i-a ascultat calm.
Fără ură.
Fără răzbunare.
Dar ferm.
„Când n-aveam nimic, ne-ați închis ușa. Acum nu mai avem nevoie de nimeni.”
Le-a urat sănătate.
Și atât.
Casa a fost renovată.
Curtea, curățată.
A construit un loc de joacă pentru copii și a pus pe poartă o plăcuță simplă:
„Familia Popa.”
Fără titluri. Fără laude. Doar numele lor.
Pentru că adevărata avere nu fusese niciodată îngropată în pământ. Fusese în demnitatea cu care a plecat fără să privească înapoi.
Și în dragostea cu care și-a ținut copiii