Un cocoș a cântat.
Și ea și-a văzut casa.
Cu ferestrele vechi.
Cu prispa ușor înclinată.
Cu grădina rămasă pustie.
S-a apropiat.
A pus mâna pe poartă.
Și a izbucnit în plâns.
Poarta era încuiată.
Și-a sprijinit fruntea de lemnul ei vechi și a plâns în tăcere.
Nu plângea pentru oboseală.
Nu pentru picioarele însângerate.
Ci pentru că, pentru prima dată în nouăzeci și doi de ani, nu mai știa dacă locul acela era încă acasă.
Vecina de peste drum a ieșit cu o găleată în mână.
Când a văzut-o,