spună nimic. Avea aceeași privire pe care o știam din copilărie — calmă, dar tăioasă. A dat din cap spre mine, ca și cum ar fi spus: „Sunt aici.”
— E sus — am șoptit.
El nu a răspuns. S-a așezat la masă.
Fix atunci, din dormitor s-au auzit pași.
Andrei a coborât scările încet, încă buimac de somn. S-a frecat la ochi, a căscat și a intrat în bucătărie fără să se uite prea atent.
— Ai făcut cafea? — a mormăit.
Apoi s-a oprit.
A rămas nemișcat în ușă.