liniile de pe monitoare și în pauzele scurte dintre două puncții venoase.
Când am ieșit din tura de 24 de ore, picioarele îmi erau grele ca plumbul, iar palmele îmi purtau încă amprenta mănușilor din latex. În mașină, înainte să întorc cheia în contact, am rămas nemișcat zece minute, privind în gol parbrizul acoperit de ceață. Nu plângeam, dar nici nu mai aveam energie să vorbesc. În capul meu încă răsunau alarmele injectomatelor și vocea stinsă a unei bătrâne care mă strânsese de mână la ora 3 dimineața, întrebându-mă dacă