data asta fără rușine.
— Mulțumesc… dar eu n-am cerut nimic…
— Știu, a răspuns Anton. De asta meriți.
Câteva zile mai târziu, Luca mergea acasă ținându-și bunica de mână. Când i-a spus tot, Elena a început să plângă, dar l-a strâns la piept.
— Vezi, măi băiete? I-a spus. Adevărul merge încet, dar ajunge departe.
În acea seară, Luca a adormit cu ghiozdanul lângă pat. Nu pentru că visa la bani sau la haine noi, ci pentru că, pentru prima dată, simțea că lumea poate fi dreaptă.
Iar Anton Munteanu, din biroul