și s-a lăsat să cadă pe treptele verandei, scoțând un oftat de ușurare.
— Mulțumesc, Ariel. M-ai salvat.
Am pornit motorul. Pantofii mi se afundau în iarbă și simțeam amețeală — și greață, pe deasupra — dar am continuat.
Din când în când, observam că doamna Higgins mă urmărea cu o privire gânditoare, aproape plină de înțeles.
Pe la jumătatea treburilor, am rămas fără suflu. M-am oprit, m-am sprijinit de mâner și mi-am șters fața. Ea a venit încet spre mine cu un pahar de limonadă — rece și cu picături de condens din