știam? Că mi-am mușcat limba până la sânge tocmai ca să nu-i stric ziua? Că plânsesem în trenul de seară cu locul gol de lângă mine?
N-am zis. L-am tras la piept, cum îl trăgeam când era prunc, și l-am lăsat să plângă. I-am simțit umerii tremurând, mirosul de oraș din păr, obraz mare de bărbat lipit de gâtul meu de mamă bătrână.
— Ascultă la mine, i-am zis într-un târziu. Denisa aia n-o plecat că vorbești tu urât. O plecat că-i era rușine cu ce nu are ea: rădăcini. Tu