L-am lăsat deschis, exact cum îl găsisem dimineața.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu mi s-a mai părut că locuiesc singur.
Mi s-a părut că, într-un fel pe care nu-l pot explica, casa își amintea de noi.
De Cora.
De Clover.
Și de mine.
A doua zi am sunat-o pe fiica mea, după aproape trei luni în care vorbisem doar câteva minute.
Când mi-a răspuns, am spus simplu:
— Dacă ești liberă duminică, vino să bem o cafea.
A făcut o pauză.
— Tată… sigur.
Am zâmbit.
Am pus două