rece.
— Dacă sunt acte, avocații mei le-au verificat deja.
— Nu sunt acte de proprietate.
Maria mă privi drept în ochi.
— Sunt ale tale.
N-ar fi trebuit să intru.
Venisem pentru răzbunare, nu pentru nostalgie.
Totuși, câteva minute mai târziu împingeam ușa dormitorului părinților.
Mirosul m-a lovit primul.
Lemn vechi.
Naftalină.
Și ceva vag familiar care, pentru o secundă, m-a făcut din nou copil.
Dulapul era același.
Am scos sertarul de jos.
În spatele lui am găsit o cutie metalică.
Înăuntru erau zeci de plicuri.
Toate purtau numele meu.