Ion mi-a răspuns după mai puțin de un minut.
„Vin.”
Atât. Nu aveam nevoie de mai mult.
Bunicul ne crescuse altfel decât restul satului. Ne învățase că legea trebuie respectată, dar că dreptatea, uneori, trebuie apărată cu capul sus și cu dovezi clare. „Nu ridica mâna”, spunea el. „Ridică adevărul.”
Am întins-o pe Ana pe canapeaua din sufragerie. Am verificat brațul — fractură. Am pus atelă improvizată. I-am curățat rănile cu apă fiartă și spirt. Mâinile mele știau ce să facă, chiar dacă inima îmi tremura.
— Mamă… să nu ai încredere în Vlad, a șoptit ea. Știa.
Cuvintele au căzut greu.
La zece seara, Ion a intrat pe ușă fără să bată. Înalt, tăcut, cu aceeași privire pe care o avea tata când se pregătea de furtună.
S-a uitat la Ana. Maxilarul i s-a încleștat.
— Cine?
— Mirela. Și Vlad știa, am spus.
Ion a dat din cap.
— Atunci facem cum ne-a învățat bunicul.
Ana mi-a arătat, cu mâna bună, unde ascunsese copiile documentelor. În căptușeala genții. Contracte false. Transferuri de milioane de lei din fundație în firme paravan.
Dovezi. Nu urlete. Nu răzbunare oarbă. Dovezi.
Ion a fotografiat tot. A trimis în aceeași noapte unui procuror pe care îl cunoștea din armată. Un om drept.
A doua zi dimineață, înainte ca Mirela să-și bea cafeaua din ceașca ei de porțelan fin, mascații i-au bătut la poartă.
Vlad a încercat să sune pe cineva.
Prea târziu.
Conturile au fost blocate. Casa percheziționată. Actele ridicate.
Când au venit și la noi pentru declarații, Ana era palidă, dar dreaptă.
— De ce? am întrebat-o încet, când am rămas singure.
— Pentru că n-am vrut să tac, mamă.
Am strâns-o la piept cu grijă.
Procesul a durat luni.
