La ora 2:14, în noaptea înghețată de decembrie, am sărit într-un râu întunecat ca să salvez un bărbat pe care toți ceilalți se temeau să-l privească în ochi.
Cu trei luni înainte, pierdusem apartamentul, carnetul de studentă și ultimul loc în care mă puteam ascunde de lume. Dormeam sub un pasaj de beton de lângă râul Santa Catarina, în Monterrey, învelită într-o pătură subțire care mirosea a praf și umezeală. În rucsac aveam două bluze, o pereche de șosete uscate, un telefon fără baterie și o fotografie cu mama,