Valeria nu intenționa să-l mai vadă.
Cel puțin asta își repetă în următoarele trei zile.
Apoi, joi seara, telefonul îi vibră.
Era un număr necunoscut.
— Valeria?
Recunoscu imediat vocea.
— Daniel.
— Sper că nu deranjez.
— Nu.
Urmă o scurtă tăcere.
— Voiam să-mi cer scuze pentru mama.
— Nu trebuie să-ți ceri tu scuze pentru ea.
— Știu. Dar trebuia să spun ceva atunci și n-am făcut-o suficient de repede.
Valeria se așeză pe marginea canapelei.
— Au trecut optsprezece ani și încă faci asta.
— Ce?
Aproape că-i scăpase.
— Nimic.
— Valeria…
Ea închise ochii.
— Centrul