„Mami n-a prea mâncat azi… Aveți cumva niște pâine pe care s-o împărțim”

„Mulțumesc… o să aibă ce mânca.”

Nu „mulțumesc frumos”. Nu „Doamne ajută”. Doar o constatare simplă, spusă ca un adult obosit: o să aibă ce mânca.

A strâns sacoșele la piept, de parcă cineva i le-ar fi putut lua înapoi în orice clipă.

„Cum te cheamă?” l-am întrebat.

„Andrei.”

Un nume simplu. Un nume de copil din România. Un nume care mi-a rămas în gât.

„Andrei”, am spus, „unde locuiți?”

A ezitat o clipă, apoi a arătat spre ieșire. „La două stații de autobuz. Bloc vechi.”

Am dat din cap. „