„Mulțumesc… o să aibă ce mânca.”
Nu „mulțumesc frumos”. Nu „Doamne ajută”. Doar o constatare simplă, spusă ca un adult obosit: o să aibă ce mânca.
A strâns sacoșele la piept, de parcă cineva i le-ar fi putut lua înapoi în orice clipă.
„Cum te cheamă?” l-am întrebat.
„Andrei.”
Un nume simplu. Un nume de copil din România. Un nume care mi-a rămas în gât.
„Andrei”, am spus, „unde locuiți?”
A ezitat o clipă, apoi a arătat spre ieșire. „La două stații de autobuz. Bloc vechi.”
Am dat din cap. „